Mineritul din judeţ moare, şi la propriu şi la figurat. Minele de cupru şi de aur s-au închis de ceva vreme, iar cele de cărbune abia îşi mai duc zilele.

Din păcate, vechii ortaci, care au prins să lucreze la mine şi în urmă cu zeci de ani, chiar şi înainte de naţionalizare, se împuţinează şi ei, pe zi ce trece.

Autodidact

Săptămâna trecută a plecat dintre noi şi Ion Anghel, unul dintre oamenii care au lucrat zeci de ani în mină, în Ţara Zarandului. Nea Ionel ne-a părăsit la aproape 85 de ani. Odată cu plecarea sa au dispărut şi povestirile sale despre mineritul de pe vremuri şi cine ştie dacă cineva va mai avea ocazia să vadă hoamărul, fistăul sau lampa cu carbid, vechi unelte ale băieşilor, pe care le păstra în casa sa natală din satul Barbura, aparţinător de comuna Băiţa. „Înţeleptul din Barbura”, aşa cum mai era ştiut nea Ionel, mai ales de către cei din presă, cunoştea foarte bine istoria industriei extractive din Ţara Zarandului. Pensionar din 1981, după 30 de ani de baie şi încă cinci de combinat, la Călan, acolo unde fusese la şcoală, pentru a obţine calificarea de lăcătuş – mecanic, Ion Anghel era cel mai cunoscut personaj al satului, un autodidact şi un excelent meseriaş, care făcea orice. Mai mult, avea o dezinvoltură în a vorbi, inclusiv în faţa camerelor de luat vederi, cum nu au mulţi. Dar poveştile sale preferate erau despre mineritul din Barbura.

Ce vremuri…

Ţinutul Zarandului este cunoscut ca unul cu specific mineresc. Practic, în marea majoritate a localităţilor din zonă funcţiona câte o mină, iar în cele în care nu existau, bărbaţii lucrau tot în domeniu, făcând naveta. Activitatea extractivă a fost oprită în octombrie 2006 şi puţine lucruri mai arată că aici funcţionau trei exploatări. O astfel de aşezare este şi satul Barbura, comuna Băiţa. Până în 1997, aici îşi desfăşurau activitatea trei firme de stat, cu specific minier. Atunci „s-a dat prima ordonanţă”, aşa cum se spunea, printre ortaci, la disponibilizările colective cu plăţi compensatorii, iar mulţi mineri au părăsit sistemul. După o agonie lungă, mineritul la Barbura s-a închis în urmă cu aproape zece ani, în octombrie 2006. Tradiţia mineritului de aici este, ca şi peste tot în Zarand, una ancestrală, iar nea Ionel îşi aducea bine aminte de ea. „Aici se lucra încă de pe vremea dacilor, lucru recunoscut de specialişti. Apoi, aşa cum se mai vede şi acum, în 1889 a fost construită bolta de la galeria Grimm, sau Troiţa, cum mai este ea cunoscută, după numele patronului, de meşteri italieni. Mai încoace, spre vremurile pe care le-am prins şi eu, minele erau în proprietatea împăratului austro-ungar. De aceea băieţii din Barbura, când se întâlneau cu alţii, spuneau că lucrează “La Împărătescu”. Apoi exploatările au fost preluate de rafinăria Concordia, între cele două războaie mondiale. În fine a venit naţionalizarea şi se cam ştie cum a fost. Până la prima „ordonanţă” erau patru magazine aici, în centrul satului, lângă mină, iar acum nu mai e niciunul”, spunea Ion Anghel. .

Aur şi uraniu

Nea Ionel îşi amintea şi episoade oarecum ciudate privitoare la exploatarea zonei miniere din perimetrul Barbura – Troiţa – Bolcana. „Oricum, aici, s-a descoperit aur şi uraniu, la Teascu, pe un deal, numai că respectivele fronturi au fost închise imediat. S-a mers pe alte tipuri de zăcăminte gen zinc, plumb şi cupru. Cupru este foarte mult, la Piţiguş, alt deal de pe aici. Zăcământul a fost găsit demult, s-a tot exploatat, dar nu s-a ajuns încă la locul unde este „grosul” cuprului. Până la prima „ordonanţă”, cea din 1997, veneau, numai la schimbul I, patru autobuze cu navetişti de la Deva, pline ochi, şi două dube de pe sate. Cred că lucrau aici, la cele trei „băi”, cam 1.000 de oameni. Apoi s-a mers din ce în ce mai greu cu mineritul, până s-a închis de tot, şi nu ştiu de ce, că minereu este. Au fost să vadă ce-i pe-aici şi români, dar şi australieni sau chinezi, dar au rămas cu uitatul şi totul se huluie în jur. Noi am rămas cu amintirile și vechile unelte cu care am lucrat în mină, folosindu-le, uneori, prin gospodărie”, mai spunea Ion Anghel. Descoperirile de minereu sunt reale, şi acum făcându-se prospecţiuni prin zonă, dar Ion Anghel nu va mai vedea vreo mină în satul său, deşi asta era una dintre ultimele sale mari dorinţe…

Cu „domnii” de la PCR

Nea Ionel avea şi o poveste interesantă despre satul lui natal. „Satul are mai mult de 200 de ani vechime şi s-a înfiinţat după deschiderea minelor. Au venit aici şi oameni din zonă, dar şi de peste dealuri, dinspre Măgura Certejului sau Săcărâmb, şi mulţi moţi. Oficial, satul se numeşte Barbura, dar mai sunt încă două nume, de parcă am fi cine ştie ce mare localitate cu mai multe cartiere”, glumea nea Ionel. Până la biserică satul este cunoscut ca Barbura, apoi până la „Grimm”, zona centrală, ca Troiţa, şi mai sus ca Bolcana. „Acum au rămas puţini oameni. Mai sunt vreo 60 de fumuri, dar înainte erau vreo 200, dacă nu mai bine. Veneau, pe vremea comuniştilor, domnii de la partid să strângă roade, că am fost zonă necooperativizată. Nu rămânea nimic nestrâns”, mai povestea bătrânul.

Coniacul de Barbura

Nea Ionel Anghel mai era cunoscut printr-un lucru: era unul dintre puţinii producători de coniac autentic din judeţ, după o reţetă proprie. „Coniacul îl fac fără chimicale. Este făcut din tescovină şi are câteva ingrediente secrete. În principiu, folosesc strugurii zdrobiţi rămaşi în urma fabricării vinului. Îi pun într-un butoi cu apă caldă, adaug zahăr, drojdie şi îi las la fermentat. Chestia asta cu fermentatul nu e deloc uşoară. Trebuie să asculţi cu atenţie cum fierbe boaba de strugure zdrobită. E un zgomot distinct pe care eu îl recunosc după mai multe experienţe. Acest zgomot îmi arată că e momentul să trecem la etapa distilării. Pentru gust sau pentru culoare se mai pot adăuga câteva boabe de cafea sau puţină vanilie. Unii spun că e rom, dar mie îmi place să-i spun coniac. Are o tărie de vreo 45 de grade, numai bună de băut”, mai spunea nea Ionel.Iar cine a apucat să guste din „coniacul de Barbura” îi ştie calitatea, iar poveştile sunau mult mai atrăgătoare lângă un pahar din această licoare chihlimbarie. Din păcate, „Înţeleptul din Barbura”nu a mai apucat să facă, şi în acest an, o porţie din această băutură.

Post – scriptum sentimental

Nea Ionel Anghel l-a onorat pe subsemnatul cu prietenia sa mai bine de 20 de ani. Ne vedeam destul de des, în Deva sau la Barbura, nea Ionel deplasându-se, până spre ultimele sale clipe de viaţă, în reşedinţa de judeţ, în ultima vreme mai mult pentru probleme de sănătate. Ne-am văzut, ultima oară, nu cu mult timp în urmă, la spital, şi totul părea că e bine. Am discutat de una, de alta, şi ne-am despărţit cu tradiţionala lui urare „Doamne dă bine”, urmând a ne revedea în curând. Ne-am revăzut zilele trecute, când nea Ionel trecuse deja la cele veşnice… Ar fi împlinit, pe 23 septembrie, frumoasa vârstă de 85 de ani. Acum Ion Anghel îşi doarme somnul de veci lângă soţia sa, în cimitirul din Barbura, în pământul pe care l-a iubit atât de mult şi despre care vorbea aşa de frumos. Dormi în pace, nea Ionele!