Sacrificii pentru un trai mai bun

Zeci de mii de săteni din Ţara Zarandului au făcut, la începutul anilor 1900 pasul spre „Ţara tuturor posibilităţilor”

Vernisajul expoziţiei „Imigranţi ardeleni în America” care a avut loc ieri la Muzeul de Istorie Locală şi Etnografie din Brad, a redeschis o poveste a unei lumi prea repede uitate, exodul ardelenilor şi mai ales al moţilor la începutul anilor 1900 spre „tărâmul făgăduinţei”, Statele Unite ale Americii. Obiectele personale şi zecile de fotografii expuse arată o mică parte a sacrificiului acestor mii de oameni pentru a agonisi câţiva bănuţi necesari unui trai îndestulat.

La începutul anilor 1900 ardelenii aflaţi sub dominaţia Imperiului Austro-Ungar şi ataşaţi spiritualui european încep să se „mişte” spre occident dep[şind graniţele oceanului. Din satele zărăndene numeroşi ţărani, meseriaşi, mineri, cu zestrea omului sărac adunată în cufere din lemn, cu cartea de rugăciuni în buznar şi cu iconiţa la piept, singuri sau împreună cu nevestele şi copiii se îmbarcă din porturile nemţeşti spre America. Începând astfel, cu cele două săptămâni peste Atlantic, o odisee uneori dus-întors şi arareori numai dus. „Expoziţia aceasta caută să exprime o altă dimensiune a existenţei umane şi anume aventura în căutarea de lucru a multor ţărani din Ţinutul Zărăndean, care a însemnat un exod în masă în perioada 1880-1920. O experienţă unică în condiţiile în care mijloacele de comunicare ale vremii nu permiteau o înţelegere constantă a ceea ce îi aştepta pe aceşti oameni la destinaţie”, a precizat muzeograful de la Muzeul din Brad, Mihai David.

Preţul tragic al bogăţiei

Pe punţile supraîncărcate ale vapoarelor, noii pasageri au cunoscut primele drame ale dezrădăcinării de pământurile natale. Cu privirile pierdute, atârnate de o linie de multe ori imaginară a orizontului, se lăsau încercaţi de o sumedenie de întrebări fără răspuns şi de o serie de întâmplări tragice, însă odată îmbarcaţi pe vas, ideea de a face pasul înapoi nu mai reprezenta o soluţie. O parte a celor care au plecat să îşi împlinească „visul american” a dispărut pe vecie în apele oceanului, făcând parte din regia unui spectacol peste care s-a aşternut liniştea eternizării. O astfel de experienţă dramatică a trăit familia Faur din Crişcior care şi-a pierdut pe vas mezinul de doar câteva luni. „Bunicii mei au plecat în America în 1911, atunci tatăl meu avea un an şi jumătate şi a mai avut un frate în faşă pe care bunica nu a vrut să îl părăsească şi au decis că îl ia cu ei. Însă, datorită condiţiilor vitrege de călătorie, miile de oameni care se înghesuiau pe punţile unui singur vapor, unchiul meu nu a rezistat şi a murit, iar bunicii au fost nevoiţi să îl arunce în valurile oceanului pentru că nu puteau să îl ţină până ajungeau pe ţărm”, susţine Mircea Faur, nepot al unor ţărani din Crişcior care au trăit visul american. O altă parte a imigranţilor a pierit tot în ocean, de data aceasta, în zona coastelor Americii pentru că erau respinşi la examenul medical şi încercau să ajungă în New York, înotând.

Au dat aurul românesc pe cel american

Numeroşi ardeleni odată ajunşi pe tărâm american s-au orientat către lucrul în mină sau către ocupaţii secundare, ca bucătari, frizeri sau măcelari. Organizarea muncii, folosirea utilajelor moderne, productivitatea remarcabilă ofereau câştiguri însemnate. Munca epuizantă de 10-14 ore zilnic, reglementările sociale inexistente confimau expresia vremii că America te pune întâi în genunchi şi se ridică cine poate. Însă, moţii, obişnuiţi cu munca grea, rudimentară, şi mai ales adaptabilitatea, i-au ajutat să agonisească ban lângă ban şi vis lângă vis pentru o viaţă fără griji la întoarcerea pe tărâmuri natale. „Imigranţii, mai ales cei din partea Zarandului, lucrau în minele de aur din California sau Colorado. Alături de această activitate practicau şi unele colaterale are susţineau diferitele nevoi ale comunităţii de mineri din zonă, astfel fie că erau măcelari, croitori sau fierari. O serie întreagă de femei, chiar bunica domnului Faur, a creat o cantină pentru minerii de acolo ajutându-şi soţul în efortul de a strânge bani şi oferind românilor mâncarea tradiţională cu ingrediente americane”, spune muzeograful Mihai David.

Întorşi cu bogăţii şi bani pentru comunitate

În întreg periplu american ardelenii şi moţii nu şi-au uitat originile, iar dorinţa de a se întorce pe pământ românesc nu s-a stins decât în rare cazuri. Ba mai mult, în anii petrecuţi peste ocean în comunităţile de ţărani din Ţinutul Zarandului fiecare petrecere sau ocazie de bucurie era aidoma ca acelea din România, portul popular şi obiceiurile tradiţionale nu au fost date uitării. Pe lângă cuferele pline cu bogăţii cu care s-au întors din America pentru sine, nu au uitat să ajute şi comunitatea, în special bisericiile şi şcolile. „Ardelenii de peste Ocean nu au uitat niciodată meleagurile natale astfel că pe lângă rarele scrisori ajunse la părinţii îndureraţi de despărţire nu au ezitat să se bucure româneşte şi nici să petreacă în stil ardelenesc. Chiar au pus bazele unor biserici ortodoxe şi greco-catolice în sânul Americii. Cu prilejul diverselor sindrofii, fie ele onomastici, botezuri sau nunţi, întotdeauna la iniţiativa unuia sau altuia dintre invitaţi se strângeau fonduri pentru instituţii culturale din Ardeal, fie că era vorba de cămine culturale sau şcoli. Un gest emoţionant este legat de fondurile stânse pentru ridicare noului locaş al gimnaziului din Brad a cărui construcţie începuse după 1900”, susţine David. Însă nici bunăstarea lor personală nu a fost neglijată, familia Faur, spre exemplu, întoarsă în România în anul 1921 cu o grămadă de bani a reuşit să cumpere case, pâmânturi şi păduri pentru a-şi îndestula urmaşii, şi ca ei au procedat şi celelalte sute de mii de ardeleni întorşi din America.

[box type=”info”]

„Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane (MCDR) din Deva are în administrare şi această secţie din Brad, iar prin deschiderea acestei expoziţii care este dedicată oamenilor locului, pentru că este vorba despre istoria moţilor care au plecat în America să câştige un ban ca să ducă mai apoi o viaţă bună pe plaiurile natale, încercăm să aducem aici cât mai mulţi vizitatori. Ne dorim un parteneriat cu şcolile din zonă pentru că, pe lângă Muzeul Aurului, şi această secţie care este dedicată istorie locale şi etnografiei este importantă aducând informaţii pentru un alt segment de vizitatori unde pot găsi istorii interesante legate de oamenii locului”, a precizat managerul MCDR Deva, Liliana Ţolaş (foto)

[/box]