Comunismul național 1965-1989

Gheorghe Firczak,
Liviu Lazăr

Regimul comunismului național (1965-1989) al lui Nicolae Ceauşescu a reprezentat iniţial o schimbare, pentru că se anunţa continuarea procesului de liberalizare şi de desprindere de Moscova, început în ultima parte a regimului Gheorghiu-Dej. Anul 1965 a fost un an al schimbărilor radicale în istoria comunismului românesc. Aceste schimbări s-au regăsit și în documentele de partid ale județului Hunedoara. Astfel, Hotărârile Conferinței Regionale de partid Hunedoara din 11-12 iunie 1965 stabileau sarcini în toate domeniile de activitate. Din documentele prezentate rezultă faptul că și în epoca Ceaușescu, a continuat practica stabilirii planurilor de producție de către forurile locale și centrale de partid, care pretindeau mereu creșteri ale planurilor de producție în paralel cu reducerea consumului de materii prime și materiale. Economia hunedoreană în epoca Ceaușescu a cunoscut o dezvoltare intensivă, care a fost însă afectată de deciziile uneori aberante venite de la Comitetul de Stat al Planificării. Aceste decizii erau reflectarea hotărârilor luate la Congresul al XII-lea al PCR din 1979 când s-a stabilit că în cincinalul 1981-1985, România trebuia să depășească stadiul de țară socialistă în curs de dezvoltare și să devină o țară socialistă mediu dezvoltată. În județul Hunedoara, cele mai importante obiective industriale de interes național erau mari consumatoare de materii prime și de energie. Încercând să ramburseze datoria externă  acumulată în anii ‚70, Ceaușescu a hotărât reducerea importurilor de materii prime ceea ce a creat mari probleme aprovizionării tehnico-materiale a întreprinderilor, urmate de reduceri de producție și, bineînțeles, de critici ale politrucilor pentru neîndeplinirea planurilor. Economia județului Hunedoara în anii‚ 80 devenise tot mai neperformantă datorită supradimensionării industriale, județul fiind unul dintre cele mai industrializate din țară. Astfel s-a ajuns ca producția de bunuri de larg consum să fie de trei ori mai mică decât producția marfă industrială, lucru resimțit de populație care era supusă unui regim de raționalizare a alimentelor și, în general, a bunurilor de larg consum. Pentru a încerca să remedieze lipsa alimentelor și a produselor de larg consum, Comitetul Județean P.C.R. Hunedoara a elaborat un Raport privind preocuparea membrilor de partid pentru sprijinirea organelor municipale, orășenești și comunale de partid de care răspund în vederea realizării planului de contractări și predarea produselor agroalimentare la fondul de stat de la gospodăriile populației în anul 1989. Raportul evidenția nerealizările de plan la produsele contractate de populație pentru fondul de stat pe total județ.  Încercând să răspundă cerințelor conducerii centrale de partid, Consiliul Popular al Județului Hunedoara prin Direcția Comercială Județeană elabora un set de Propuneri privind desfacerea unor produse agroalimentare pe luna decembrie 1989. În document se menționa că pentru aprovizionarea (echilibrată -s.n.) a populației în luna decembrie propunem să se desfacă pe note de comenzi următoarele produse: ulei, zahăr, unt, margarină, mălai, făină albă, orez etc. La fel ca în multe zone din țară și în județul Hunedoara, comunismul nu a fost acceptat de o parte a populației care a încercat să se opună, dând dovadă de un curaj deosebit și riscându-și viața.
Repere anticomuniste. Judeţul Hunedoara, încă din perioada interbelică a fost, după Bucureşti şi judeţul Prahova una din cele mai industrializate zone ale ţării. Consecinţa acestui fenomen era existenţa unei puternice muncitorimi. Ca manifestare, putea fi o forţă incomodă pentru conducerea ţării indiferent de ideologia pe baza căreia acesta guverna. În judeţul Hunedoara oamenii, prin natura lor socio-profesională, şi-au exprimat nemulţumirile tranşant, indiferent de regimul politic care guverna România. Comunismul nu a fost acceptat de o parte a populației care a încercat să se opună, dând dovadă de un curaj deosebit și riscându-și viața. Dizidenţa anticomunistă s-a manifestat în mod special în primii ani ai regimului, când membrii rezistenţei încercau înlăturarea regimului comunist sperând într-o intervenție americană. În perioada 1949-1956, s-a manifestat o puternică rezistenţă anticomunistă armată în munţii Carpaţi, unde existau grupuri de rezistenţă ca: Haiducii Muscelului, Haiducii lui Iancu etc. Pe meleagurile hunedorene, în urma cercetării documentelor au fost identificate mai multe centre de rezistență armată în zona dintre Munții Retezat și Munții Șureanu, pe valea Mureșului și în zona Bradului. Mișcarea de rezistență este atestată imediat după 23 august 1944, evidențiată într-un comunicat al Biroului Siguranței din cadrul Poliției de Reședință Deva din 31 august 1945. Citând acest document, facem precizarea că în perioada menționată, o parte din județul Alba de astăzi era inclusă în județul Hunedoara. În arhivele din Deva se găsește copia unui manifest al organizației Haiducii lui Avram Iancu Divizia Sumanelor Negre redactat la mormântul lui Iancu la 10 octombrie 1945. În zona Hațegului activa Liga Partizanilor Români condusă de inginerul Lazăr Caragea, care acționa în regiunea Munților Retezat și Șureanu. Unii din membrii grupului erau foști combatanți pe frontul de est. Cunoscând, pe teritoriul Uniunii Sovietice ce înseamnă colectivizarea, au încercat să se opună măsurilor draconice ale cotelor obligatorii. Veniseră cu arme de pe front sau își făcuseră rost de ele după război.Vitan Maria, soția unui membru al grupului declara că au primit arme. Din documentele Securității, rezulta că membrii grupului plănuiau să mineze poduri și căi ferate și să atace sedii ale miliției și ale partidului comunist. Majoritatea oamenilor acestui grup erau foști membri PNȚ și PNL, țărani mijlocași sau înstăriți din zona comunelor Pui și Sălașu de Sus. Fiind trădați, liderul lor a fost capturat în 1949 și condamnat la închisoare pe viață. Ulterior au început verificările și arestările în rândul membrilor și sprijinitorilor acestei bande subversive cum o numea Securitatea. În satul Băiești au fost descoperite 7 arme, Costa Ion Cătană fiind condamnat la 15 ani de închisoare, Costa Adam Bălaj la 10 ani, Costa Ion Doru la 5 ani și Costa Ion Doru (fiul) la 3 ani. Vitan Petru Gheberici și Nandra Iosif au fugit și s-au ascuns în dealurile din apropierea satului. În dimineața zilei de 21 noiembrie 1952, după ce au fost trădați de un consătean, trupele de Securitate au înconjurat bordeiul unde se ascundeau. Nandra Iosif a fost rănit, iar Vitan Petru a murit după ce asupra bordeiului s-au aruncat mai multe grenade. Nandra Iosif zis Iosovel a fost condamnat la 20 de ani de închisoare, din care a executat 11 ani, 7 luni și 2 zile. Acești oameni au fost, pe toată perioada regimului comunist, stigmatizați din punct de vedere social. Familiile lor au fost hăituite iar urmașilor li s-a interzis accesul la învățătură. În primăvara anului 2009, membrii Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului din România au deshumat, la cererea familiei, osemintele lui Vitan Petru Gheberici ucis de Securitate în pârâul Fădițel și au întocmit un raport semnat de dr. Gheorghe Petrov. În împrejurimile comunei Dobra au fost depistați fugarii Mircea Cornel și Martinescu Virgil, ultimul fiind ucis în schimbul de focuri. În satul Nojag, Securitatea a arestat pe fugarul Ormindeanu Petre, iar la Vulcan, Drăghici Ioan, ambii în cursul anului 1950. În 1949 acționa gruparea condusă de maiorul Vasile Duma, în județele Hunedoara, Alba, Timiș și Arad. În 1951 această grupare avea 250 de membri. În județul Hunedoara, gruparea avea aderenți în localitățile de pe valea Mureșului. La Glodghilești a fost împușcat Iosif Orșa declarat chiabur, iar alți membrii ai grupării au fost arestați. În zona Bradului, învățătorul Blăgăilă Ioan, a strâns în jurul său un grup de opozanți. Fiind trădat, la percheziție s-au găsit câteva arme. A fost judecat și condamnat la muncă silnică pe viață, cu toate că sursele istoriei orale susțineau că nu a luat parte la acțiune. A fost eliberat în 1964. Lichidarea mișcării de rezistență armată și în județul Hunedoara, a fost urmată de o perioadă de acalmie în ceea ce privește opoziția la regimul comunist. La Deva, spre sfârşitul anilor ‘70, a avut loc un conflict insignifiant la prima vedere. La vremea respectivă părea o simplă încălcare a legalităţii socialiste, a bunului simţ în ultimă instanţă. Dar în context general este parte integrantă a funcţionării sistemului. Muncitorii de la platformele care executau lucrări la Termocentrala de la Mintia, şi-au manifestat nemulţumirea în mod violent în faţa sediului Primăriei Deva.  S-au spart geamurile de la uşa de intrare. Cauza nemulţumirilor? Autobuzele care îi transportau pe muncitori şi aveau o staţie şi în faţa Pieţei agroalimentare din Deva. Tot în aceeaşi zonă era şi locuinţa de serviciu a primului-secretar comunist care era şi primar. Soţia acestuia se simţea deranjată de huruitul autobuzelor şi nu se putea odihni, dimineaţa devreme, când muncitorii mergeau spre locul de muncă. Soţul ei, primar şi prim secretar municipal, a luat măsura de a anula staţiile respective, astfel că muncitorii erau nevoiţi să se deplaseze în altele îndepărtate. Aceştia au cerut în repetate rânduri rezolvarea problemei. Când au ajuns, ca protestatari, în faţa sediului Primăriei, primul-secretar li s-a adresat insolent, cerându-le să se îndepărteze, refuzând categoric să le îndeplinească doleanţa. Atitudinea sa i-a iritat pe muncitori care au devenit agresivi. Cu greu au putut fi liniştiţi, după ce au venit reprezentanţi din conducerea judeţeană, promiţându-le că cererea lor va fi rezolvată favorabil. Evident, primul-secretar a fost destituit. Ceea ce nu s-a înţeles a fost faptul că acest abuz s-a datorat unei mentalităţi care provenea din funcţionarea nepotrivită a sistemului. În acei ani părea o situaţie singulară, care mai târziu se va accentua în sensul că, dacă nu depăşeau anumite limite, dacă aveau susţinere la judeţ sau la CC, micile abuzuri puteau fi trecute cu vederea, chiar făceau parte din cotidian. Mineritul din Valea Jiului a creat o serie de probleme autorităţilor din orice perioadă atunci când ele nu au înţeles specificul vieţii minerilor, când nu au ţinut cont de condiţiile grele şi periculoase în care aceştia muncesc. La fel s-a întâmplat şi în anul 1977, în Valea Jiului, la Lupeni. Cu circa un deceniu în urmă se părea că Nicolae Ceauşescu (1918-1989)  este pe drumul cel bun. În anul 1964 se adoptase celebra Declaraţie care delimita politica României de cea a blocului sovietic. Ceauşescu continua linia acesteia deşi o ignora în discursurile sale. Venise la Lupeni, cu 11 ani în urmă, în anul 1966, fiind întâmpinat cu un entuzaism greu de descris şi, mai ales, greu de crezut astăzi.Timpul petrecut la putere l-a schimbat şi nu în bine. În anul 1977 are loc o revoltă a minerilor, tot la Lupeni, care, exact ca cea din anul 1929, nu a avut nici o conotaţie ideologică. Ambele au fost un conflict de muncă generat de proasta funcţionare a sistemului. Ea, se pare, a fost precedată de o alta, de mai mică amploare la Aninoasa, la 25 iulie 1977. Lupeni ‘77 a avut proporţii grave atât ca fond, cât şi ca formă. Ca fond, pentru că se grefează pe nemulţumirile reale ale muncitorilor. Ca formă, pentru că mijloacele de informare din toată lumea au prezentat-o publicului larg, aducând o perspectivă nefavorabilă imaginii României. Revolta nu s-a născut din neant. A avut cauze bine determinate, acumulându-se un munte de nemulţumiri: lipsa unor produse alimentare din magazine, duminici în care se lucra, cel puţin odată pe lună; anularea unor facilităţi de care se bucurau minerii, chiar şi în perioada interbelică; neacordarea la timp a concediilor, etc Derularea evenimentelor se cunoaşte tocmai de aceea nu insistăm asupra lor. Nicolae Ceauşescu s-a prezentat la faţa locului. În emisiunea informativă a Televiziunii o ştire concisă, neobişnuită pentru cele care se refereau la secretarul general, anunţa această vizită.  Minerii l-au surprins, probabil nefiind în stare să înţeleagă că nu totul decurge la modul triumfalist. A primit revendicările acestora: program de lucru de 6 ore, norme clare, planuri, investiţii, aprovizionarea populaţiei, locuri de muncă pentru femei, locuinţe, etc.. Şeful statului s-a adresat minerilor. Atmosfera nu trăda în nici un caz aprobare unanimă iar acesta nu se prezenta ca un om sigur pe el. Dimpotrivă, îi era frică, îi pieriseră siguranţa şi coerenţa. Mai mult, în diverse situații punctuale Ceauşescu a fost contrazis şi dezaprobat. Şi era în faţa a circa 40.000 de oameni. Un gest semnificativ trebuie amintit. La coborârea din elicopter câţiva copii i-au oferit flori. I-a îmbrăţişat şi i-a pupat. După aceea un aghiotant i-a dus o soluţie pentru a se dezinfecta. Sigur că, ulterior, au fost îmbinate măsurile de pacificare cu cele represive. Au fost arestaţi oameni, deşi în Lupeni nu era un climat agresiv şi nu era nici un motiv ca cineva să se teamă că vreun miner va linşa vreun activist. Unde era atmosfera din 1966, când oamenii îl primeau cu bucurie şi speranţă? În discuţiile ulterioare cu activul de partid şi de stat, Ceauşescu punea accentul pe ordine şi disciplină. Din relatări reiese că şeful statului nu asculta părerea nimănui şi cu atât mai puţin, nu primea propuneri. Fără comentarii. Ca un post scriptum la Lupeni ’77 să precizăm că soarta celui mai combativ lider, Constantin Dobre, care l-a înfruntat pe Nicolae Ceauşescu se prezintă ca una contradictorie. A fost mutat din Valea Jiului, a acceptat să…studieze, în perioada 1981-1986, la Academia Ştefan Gheorghiu, fiind mereu supravegheat de securişti. Nici după prăbuşirea regimului comunist nu a fost privit cu ochi buni pentru că noua putere instalată la Petroşani, Consiliul Municipal FSN, nu l-a cooptat în structurile sale, după cum o spune el însuşi. În anul 1990, la 1 octombrie solicită azil politic în Regatul Unit. Sunt pomeniţi şi alţi lideri: Dumitru Iordachi, Vasile Bogdan, Ion Toderaşcu. Până la căderea regimului comunist din România, despre desfăşurarea acestei explozii sociale au existat trei mărturii ale unor participanţi direcţi: o scrisoare din 18 septembrie 1977, trimisă către Europa Liberă, sub semnătura a 22 de mineri în numele unui grup de 800 de oameni; o scrisoare semnată doar cu iniţialele I.D., trimisă de la Petroşani 10 septembrie; o mărturie orală mai târzie, din 1986, oferită lui N.C. Munteanu pentru Europa Liberă de un grevist, Istvan Hosszu, care s-a prezentat drept un miner de origine etnică maghiară. La acestea se adaugă mărturia referitoare mai ales la represiunea care a urmat, depusă de un fost miner de la Lupeni la Amnesty International în 1978. Cele două scrisori ale minerilor au parvenit la Europa Libera la sfârșitul lunii septembrie 1977. Una dintre ele a sosit prin poștă de la Petroșani, ceea ce indica sau o neglijență a cenzurii sau, mai probabil, o conivență pe plan local. După cum reiese din scrisoarea din 18 septembrie, mai multe tentative anterioare eșuaseră. Comitetul Francez pentru Apărarea Drepturilor Omului în Romania, de la Paris, a difuzat traducerile acestor texte din prima săptămână din octombrie. Astfel, știrea a apărut în presa occidentală: „The Times”, 7 octombrie; „Le Figaro”, „Libération” și „Le Quotidien de Paris”, 10 octombrie; „Le Monde” și „La Croix”, 11 octombrie; „L’Express”, 10-16 octombrie; „Frankfürter Algemeine Zeitung” și din nou „Le Quotidien de Paris”, 12 octombrie. În aceeași zi „Libération” publica scrisoarea celor 22 cu numele lor. Largi extrase au apărut în „France Soir” din 14 octombrie. „Rouge” din 15-16 octombrie publica scrisoarea din 10 septembrie și apelul Comitetului Francez adresat organizațiilor sindicale pentru apărarea minerilor de pe Valea Jiului. Au apărut articole în presa sindicală din Franța, „FO-Hebdo” din 16 noiembrie, și din Statele Unite ale Americii, „AFL-CIO”, „Trade Union News”, din decembrie 1977. Un protestatar anticomunist a fost Constantin Zarif din Deva, impiegat de mişcare la Întreprinderea de Lianţi Deva (Chişcădaga). Demonstraţiile de la Braşov, 15 noiembrie 1987, au fost prilejul manifestării unei atitudini antiregim a acestuia. În perioada respectivă s-au acutizat nemulţumirile cauzate de nivelul de trai în continuă scădere. Cei de la Întreprinderea de Autocamioane Steagul Roşu Braşov s-au manifestat direct. Punctul culminant a fost atins odată cu atacarea şi ocuparea temporară a sediului judeţenei de partid. Cele întâmplate au avut un ecou în ţară dar ele nu s-au dezvoltat, spunem noi, pentrucă revolta nu avea un nucleu conducător şi, mai ales, un program. Autorităţile organizează adunări de condamnare a braşovenilor protestatari. La o astfel de adunare, la 6 decembrie 1987, Constantin Zarif îşi exprimă solidaritatea cu cele petrecute la Braşov. A fost exclus din partidul comunist, mutat cu serviciul la Călan, internat de două ori pentru tratament psihiatric. De mai multe ori a fost agresat de diverşi indivizi necunoscuţi De altfel el a depus un memoriu la Comisia pentru verificarea abuzurilor comunismului cu nr. 10.370 din anul 1990. Nicolae Simion Morar, din Deva, angajat al Direcţiei Sanitare a Judeţului Hunedoara, a fost reţinut şi anchetat de securitate împreună cu alţi cinci colegi de serviciu. Conducător al grupului a fost considerat farmacistul Eugen Munteanu, care se manifesta ca opozant al regimului, susţinător deschis al monarhiei ca formă de guvernământ pentru ţara noastră, fost deţinut politic în anii studenţiei. După o anchetă care a durat 48 h. au fost eliberaţi. Nicolae Simion Morar menţioneză că i s-a cerut să redacteze o declaraţie. Au fost analizaţi şi sancţionaţi în şedinţa Comitetului Oamenilor Muncii în prezenţa Mariei Mitrofan, secretar al CJ Hunedoara al PCR şi a colonelului Lucian Văceanu, comandantul organelor de securitate la nivelul judeţului Hunedoara. Sigur, culpa lor, care rezultă din luările de cuvânt, nu avea conotaţie  politică ei fiind consideraţi homosexuali şi cartofori. Cei vizaţi de sancţiune: Nicolae Stan, oficiant medical principal; Morar Nicolae, oficiant sanitar; Gheorghe Barbu, oficiant sanitar principal; Dorel-Iuliu Spineanu, oficiant sanitar principal; Ioan Muntean, farmacist au cerut, prin Memoriul înregistrat cu nr. 491/17.01.1990, reexaminarea sancţiunilor aplicate de fosta conducere a Direcţiei Sanitare a Judeţului Hunedoara la 10.02.1989 la indicaţia fostelor organe de securitate şi de partid. Noul Consiliu de Administraţie, la 30.01.1990, în conformitate cu Constituţia RSR, art. 176-177 şi Codul Muncii, art.111, admite contestaţia celor menţionaţi şi anulează sancţiunile suportate de aceştia. Toate acestea demonstrează că puterea, prin diversele sale instituţii, nu reuşea să aibă un dialog cu cetăţenii folosind ameninţările şi presiunea pentru a menţine liniştea dorită de conducerea superioară de partid şi de stat. Cetăţenii nu acceptau decât forţat autoritatea clasei conducătoare.