Pe 6 martie 1945, în urmă cu exact 72 de ani, în vremurile tulburi de la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, în România se instala primul guvern comunist.

Primul guvern comunist al României și-a început activitatea pe 6 martie 1945, iar ultimul al acestei orânduiri a încetat să  funcționeze în 22 decembrie 1989.

Premierul bolșevic care nu era membru de partid

De-a lungul timpului, în guvernele comuniste au fost mai mulți miniștri originari din județul Hunedoara și chiar și un premier. De altfel, primulșef al unui guvern comunist din România a fost unm hunedorean, fiind vorba despre dr. Petru Groza, care mai era numit și “Baronul roșu”. Om educat, de formație burgheză, Petru Groza s-a născut la Băcia, pe 7 decembrie 1884, tatăl său fiind preot. Cu studii finalizate peste hotare, fiind doctor în științe juridice, Petru Groza devine membru al Partidului Național Român, condus de Iuliu Maniu, fiind ales deputat din partea acestei formațiuni politice. Apoi trece în Partidul Poporului, condus de Alexandru Averescu, fiind, între 1921 și 1927, ministru fără portofoliu, în două rânduri, dar și ministru al Lucrărilor Publice. În 1933 formează Frontul Plugarilor, această formațiune fiind sub aripa protectoare al Partidului Comunist Român. În 20 iunie 1944, Groza a susținut formarea Blocului Național Democratic, compus din Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal, Partidul Social Democrat și Partidul Comunist. Dr. Petru Groza ajunge, din nou, în Guvernul Constantin Sănătescu, în octombrie 1944, ca vicepremier, funcție pe care o va păstra și în următorul executiv, condus de Nicolae Rădescu. La 2 martie 1945, la presiunile Moscovei și pe fondul unor vremuri extrem de tulburi, Regele Mihai I îl însărcinează pe Petru Groza să formeze un nou guvern, care își va intra în atribuțiuni patru zile mai târziu. A urmat, apoi, simulacrul de alegeri din noiembrie 1946, trecerea țării sub control sovietic și eliminarea partidelor istorice, cu Groza ca premier. Acesta a avut un rol primordial și în abdicarea Regelui Mihai, pe 30 decembrie 1947, zi în care a fost proclamată Republica Populară Română. Petru Groza a fost prim ministru al României până pe 2 iunie 1952, după care a fost numit președinte al prezidiului Marii Adunări Naționale, funcție asimilată cu cea de șef al statului, post pe care a stat până la data decesului, la 7 ianuarie 1958. Pe vremea Guvernelor Groza s-a naționalizat industria, s-au pus bazele planurilor cincinale ori s-au înființat Gospodăriile Agricole Colective sau de Stat. Petru Groza, care, deși a fost premier în primul guvern bolşevic, nu a fost membru al Partidului Comunist. Până în 1989 localitatea Ștei din județul Bihor se numea Dr. Petru Groza. În Deva, unde este actuala statuie a lui Traian, de lângă primărie, era un monument cu dr. Petru Groza, care este, în prezent, depozitat la casa natală a fostului premier din Băcia. De asemenea în municipiul de reședință de județ o școală purta numele de Dr. Petru Groza. Este vorba de fosta Școală Generală nr. 1, apoi numită Regina Maria, actualmente comasată cu Liceul Pedagogic, intitulată în prezent Colegiul Național Pedagogic Regina Maria, care se afla pe strada 6 Martie acum Lucian Blaga. Totodată, în Deva, lângă parc, este casa în care a locuit dr. Petru Groza și descendenții acestuia.

Agricultura condusă de la Nădăștia de Sus

Alături de Petru Groza, în cele trei guverne conduse de acesta, s-a mai aflat un hunedorean, Romulus Zăroni, originar din satul Nădăștia de Sus, care aparține acum de orașul Călan. Zăroni, apropiat de Groza, a fost numit, cu sprijunul acestuia, secretar de stat în Guvernul Rădescu, iar, mai apoi, între 6 martie 1945-30 noiembrie 1946, a fost ministru al Agriculturii, deși avea doar studii medii. Abia după ce a fost numit ministru, Romulus Zăroni a făcut facultatea de profil, la fără frecvență. De asemenea, Zăroni a fost și ministru al Cooperației. Pe seama lui Zăroni, totuși, un simplu țăran, pentru care Bucureștiul, cu rafinamentele sale, însemna prea mult, au circulat o sumedenie de bancuri, din cauza gafelor monumentale care le făcea. Ca o culme a ironiei, Zăroni, perceput ca un chiabur în epoca sa, fără a avea de suferit din această cauză, a fost afectat de etatizarea agriculturii, prima sa nevastă refuzând să intre cu pământurile “la colectivă”, lucru ce a dus la divorț. Romulus Zăroni a murit de tânăr, la 56 de ani, în 1962, fiind înmormântat în cimitirul Ghencea din Capitală.

Ministru devean în timpul tragediei de la Certej

De o cu totul altă factură profesională a fost Bujor Almășan, născut la Deva, în 1924. Acesta a fost inginer miner și cadru didactic universitar, având și numeroase lucrări de specialitate publicate, definitivându-și studiile în fosta URSS, țară unde și-a obținut și doctoratul. Activist comunist încă din tinerețe, Bujor Almășan a fost ministru al minelor în cinci guverne conduse de Ion Gheorghe Maurer și în două executive care l-au avut în frunte pe Manea Mănescu, între 21 martie 1961 și 26 ianuarie 1977, deci aproape 16 ani. Ministeriatele lui Bujor Almășan au fost marcate de două evenimente, unul dintre acestea fiind o adevărată tragedie. La 30 octombrie 1971, în timpul celui de-al cincilea Guvern Maurer, pe când Almășan era în fruntea Ministerului Minelor, Petrolului și Geologiei, la ora 5 dimineață, s-a rupt digul iazului de decantare de la Certeju de Sus ucigând peste 100 de oameni. Cel de-al doilea eveniment care a marcat cariera politică a lui Almășan s-a întâmplat după ce acesta nu mai era ministru, dar conducerea de partid l-a considerat răspunzător. Astfel, în urma grevei minerilor din august 1977, Bujor Almășan, care nu mai era ministru din 26 ianuarie același an, a primit un vot de blam în Plenara Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist Român (PCR) din luna octombrie. Atunci i-au fost imputate lui Bujor Almășan, care îndeplinea, la momentul respectiv, funcția de secretar de stat în Ministerul Comerțului Exterior , “grave lipsuri și neajunsuri manifestate în calitatea de ministru al minelor”. Bujor Almășan a mai activat la Comerț Exterior până în februarie 1978, dispărând apoi din prima linie a funcțiilor de partid. A încetat din viață două decenii mai târziu, la București.