Romolus Gabor, “Balon de aur” la Campionatul Mondial de juniori din 1981, desfășurat în Australia, este cel mai mare fotbalist născut și crescut în județul Hunedoara.

Jucător eminamente ofensiv, putând juca atât pe aripa dreaptă, cât și pe cea stângă, Roimică Gabor a fost printre jucătorii care au contribuit, la începutl anilor ’80 ai secolului trecut, la revenirea fotbalului românesc în elită.

Fair – play

Fostul internațional, care a strâns 35 de selecții în echipa națională și a înscris două goluri în echipamentul tricolor, a amintit despre câteva aspecte mai puțin știute legate de meciul cu Cipru, de pe 1 Mai 1982, de la Hunedoara, partida de debut din campania de succes pentru calificarea la EURo 1984 din Franța, iar povestea lui Romolus Gabor continuă și în ediția de astăzi. “Meciul cu Cipru a fost unul de încălzire, ca să spun așa. Să nu uităm că în acel meci nu au evoluat Michael Klein și Ioan Andone. Din păcate, în acel meci prietenul meu Florin Dubinciuc a rămas doar pe banca de rezerve. Atunci se juca cu libero, iar pe acel post era regretatul Costică Ștefănescu, un mare jucător. Pe vremea mea nici nu ne gândeam să întrebăm antrenorul de ce nu te folosește sau de ce nu joacă altcineva, cum se întâmplă astăzi. Iar dacă erai schimbat erai convins că antrenorul știe ce face. Acum jucătorii înlocuiți își aruncă tricoul, vociferează, pleacă direct la vestiar. Eu eram fericit că joc în echipa națională. De multe ori Mircea Lucescu mă punea să joc vârf de atac, alături de Cămătaru, deși mie nu îmi prea plăcea acel post. Cămătaru era un jucător masiv, care nu prea intra în combinații, mergând frontal spre poartă. Eu eram pe post de iepure, adică încercam să trag un adversar după mine, pentru a avea Cămătaru mai mult spațiu. Repet, nu îmi plăcea, dar respectam indicațiile lui nea Mircea. Știu că acel joc nu era spectaculos, dar a adus rezultate. Practic, Mircea Lucescu a adus în fotbalul românesc acea concepție italiană, foarte sănătoasă, de altfel, în care rezultatul contează. Și sunt mândru că generația mea a avut rezultate. În schimb, însă, îmi plăcea să joc vârf alături de Marcel Coraș, un jucător cu un fizic impozant, dar cu o tehnică rar întâlnită. Cui Coraș intram în combinații, ieșeau și faze frumoase, dar respectam deciziile antrenorului. Cel mai bine mă simțeam ca la club, la Corvinul, pe aripă, dar la echipa națională pe acel post juca Ilie Balaci, un alt mare jucător. Așa că ei jucam unde mă punea antrenorul și dădeam totul pentru echipă”, a spus Romolus Gabor.

Cu burta pe carte

Au venit, după meciul cu Cipru, un turneu în America de Sud, în care România a jucat cu Argentina, campioană mondială en-tittre, pierdut cu 1-0, cu Peru, și acesta pierdut, cu 2-0, și cu Chile, câștigat cu 3-2, “tricolorii” având 3-0 la pauză, prima repriză a acestei partide fiind considerată printre cele mai bune, dacă nu chiar cea mai bună din istorie a echipei naționale, precum și alte jocuri amicale, lucru ce însemna, pentru jucători, alte cantonamente. “Nu știu să fie fotbalist căruia să-i fi plăcut cantonamentele, mai ales cele lungi. Mie nu-mi plăceau, dar asta era situația. De obicei era trezirea la 8.30, la 9.00 se mergea la micul dejun, iar de la 10.00 era pregătire tactică. Și Mircea Lucescu făcea cu noi pregătire tactică, nu glumă. Ei bine, mie nici acele ședințe nu-mi plăceau. Apoi ieșeam la antrenament, cam fără chef după multă teorie. Venea prânzul, odihna de după – masă, alt antrenament, cina și la ora 22.00 se dădea stingerea. Normal că nu puteai să adormi imediat, iar acest lucru se întâmpla cam pe la miezul nopții. În cantonamente și noi mai jucam cărți, table și altele, dar la un moment dat te plictisești și de astea. Așa că seara citeam. De altfel, cu acest program de citit mă obișnuisem încă de la juniori. Clasa a XII-a a făcut-o la București, la Liceul Eletroaparataj, alături de mulți fotbaliști, deoarece evoluam la Luceafărul. Iar acolo eram controlați legat de situația școlară. Este drept că mai eram și un pic ajutați, dar, totuși, trebuia să te ții și de școală. Așa că nu aveai ce face și trebuia să înveți, să citești, iar acest lucru ne-a ajutat foarte mult. Mircea Lucescu ne controla și când era la Hunedoara, chiar dacă noi eram deja la Institut. Mai trăgeam și noi chiulul de la școală, încercam să îl mai păcălim pe nea Mircea, dar nu prea țineau aceste figuri și tot ajungeai să te pui cu burta pe carte. Mircea Lucescu are această mare calitate de a ști cum să vorbească cu fiecare. Și aici mă întorc la cantonamente. Eram tineri, mai fugeam și noi din cantonament, dar nu făceam excesele pe care le vedem astăzi. Până la urmă se afla, iar Mircea Lucescu știa cum să-l îl ia pe fiecare dintre noi. Mai închidea ochii, te lua cu vorba bună, te certa aspru, în funcție de situație”, mai spune Romică Gabor. Iar discuția cu marele fotbalist va continua și în numerele viitoare.