A crezut că moare, dar imediat ce a simțit că va fi salvat, se și gândea să-și reia zborul. Toma Coconea e un „nebun” frumos, care ne face cinste țării și care a acceptat în exclusivitate să ni se destăinuie. Ne-a vorbit despre viitor și promite că de Sfânta Maria va zbura iar, după ce a ignorat sistematic toate sfaturile medicilor, uimiți, la rândul lor, de felul în care se recuperează atât de rapid.

Toma Coconea nu a reușit la cea de a 7-a ediție a celei mai grele competiții de anduranță din lume, decât să își testeze limitele. A trecut pe lâmgă moarte și ne vorbește acum despre Dumnezeu cu mare bucurie. Nici nu știe dacă să îi spună noroc, sau ghinion, la ce i s-a întâmplat, dar știe clar că la următoarea ediție a Red bull Xalps va confirma și mai mult. Cum este acum Toma? Ne spune chiar el: „Sunt foarte bine, mă bucur că sunt acasă și ne revedem. Viața merge înainte și, cu siguranță, orice descendență va genera o mare ascendență. O să vedeți că voi fi cu siguranță mult mai puternic. O să stau puțin poate mai în umbră, dar vă promit niște rezultate foarte bune”, a spus Toma Coconea, când l-am întrebat cum se simte, pentru că cicatriciile din acea zi sunt foarte vizibile încă.

A fost o zi a neșansei sale, sau poate că a șansei. Dumnezeu i-a arătat un nou drum, atunci când a fost sigur că va muri. A revăzut ce a făcut, ce are de făcut și parcă l-a auzit pe Cel de sus spunându-i că mai are treabă pe pământ. Cu o parte din falca ruptă, maxilarul și chiar dinții în palmă, cu un cot rupt, Toma a trăit un coșmar, pe care crede că l-a și uitat deja. Dar recunoaște că a avut câteva momente în care se temea că dacă scapă, să nu rămână legumă. „Rănile fizice se vindecă, cele psihice nu pot spune că le-am avut neapărat chiar din primul moment, că am scăpat destul de ușor. Am fost încrezător și nu am probleme care să nu se repare. Dacă aveam probleme care să mă țină să nu mai fac sport, cred că aș fi fost terminat psihic, dar așa am încredere și sunt plin de energie. Acum, după 3 săptămâni de la operație am început să îmi reiau antrenamentul și asta spune tot. Pe plan drept încă nu pot să alerg foarte bine, că mă mai supără hematomul de la spate, dar pe urcare mă simt bine și în fiecare zi urc până în Parângul Mic, dar de acum o să urc spre Parângul Mare. Mă simt foarte bine, iar când apar dureri seara și fac mișcare, sângele circulă mai bine și astea sunt calmantele mele: muișcarea”, recunoaște Toma, cu un zâmbet optimist.

„Plec, pentru că sunt vindecat”

Și dacă poate altul în locul lui ar fi clacat cu rănile grave și experiența uluitoare prin care a trecut, la spitalul din Elveția, Toma a uimit pe toată lumea. A considerat el, după o săptămână, că e vindecat. Și-a tăiat singur furtunele cu care era monitorizat, a făcut un duș și le-a zis medicilor că are avion spre România. Asta chiar dacă era cusut ca un sac de box. „Am fost oarecum conștient că sunt ținut pentru monitorizare, mai mult, în spital. Chiar nu simțeam că mai trebuie să stau. Până atunci și-au făcut foarte bine treaba (n.r. – medicii) și am avut șansa să mă nimeresc la o clinică foarte bună cu profesioniști și m-au reparat foarte bine. La nivelul feței, am avut desprinsă carnea de la bărbie până în partea cealaltă a nasului. Jumătate din față mi s-a desprins și am ținut-o în mână după ce am căzut. Am avut o intervenție chirurgicală pe interior, de aceea se vede doar o cicatrice subțire. La cot am o tijă – singurul accident care mă ține încă vreo două săptămâni, ca să nu zbor. Mă ține un pic la cotul drept, dar am început să fac terapie și mi-am propus ca în 15 august să fac primul zbor”, spune optimist Toma.

A zis că mai trăiește doar o oră

Cum a ajuns acum să fie cusut pe jumătate din față, cu tije în cot și fără dinți, ne spune chiar el, care a avut neșansa să fie purtat în zbor de curenți puternici, pe care nu i-a mai putut controla. Avea un echipament la care e gata să renunțe de acum, pentru că ne-a mărturisit de câteva ori că nu va mai face niciun compromis. Va alege doar echipamente performante, așa cum a fost și casca ce l-a scăpat de moarte. Casca o primise cu o zi înainte de accident și acesta este încă un semn divin, așa cum spune el, după ce își reamintește cum a fost atunci.

„Am conștientizat de la înălțime că, după ce am trecut pasul spre Saint Mortiz, la un momentdat eram la 4.200 de m, eram încrezător că voi face un drum lung, veneam din spate de pe la 3.800 m, am început să mă lovesc de curentul de vale din cealaltă parte și am început să am o descendență foarte mare. Am căutat să mă bag în munte, dar nu m-am putut pune cu natura! Am realizat că nu am nicio soluție. Singura soluție era să ies din combinezon, iar la un metru de sol să sar și să las doar echipamentul să fie luat de vânt și să nu mă tragă cu totul, așa cum mi s-a întâmplat, dar aveam un sistem fără catarame și nu am putut. M-a costat ceea ce m-a costat. Până să aterizez mergeam cu 50 de km la oră, cu spatele. Parapanta avea 60 -70 km la oră și, cu siguranță, era un vânt de peste 100 km la oră și, când am atins pământul, m-a aruncat vreo 30 -40 m în spate. Primul impact a fost cu casca, mi s-a crăpat și am fost târât ca un leș cu spatele prin bolovanii care mi-au tăiat fața. Ghinionul, sau norocul meu, a fost că am băgat mâna, dar coardele parapantei s-au blocat în bolovani și mi-au oprit căderea. Și când am văzut ce hemoragie am și cum eram blocat între bolovani, atunci am realizat că mai mult de o oră nu am cum să rezist și a fost greu”, își amintește Tomi.

Dar Toma e un norocos. A fost observat de o bunicuță ce se plimba cu nepotul ei și copilul a privit uluit totul. S-au apropiat de el, era desfigurat, dar încerca, cu ultimele puteri, să emită semnalele S.O.S. Copilul a fost șansa lui. L-a revăzut și la spital și acum sunt prieteni. Cum altfel? Pentru că Toma era în cea mai mare cumpănă a vieții lui. „Mi-au trecut foarte multe prin cap. Mi-am văzut viața în câteva minute. M-am gândit la prieteni. E greu să descrii acele momente, dar atunci realizezi că multe lucruri pe care le credem noi probleme, chiar nu contează. Atunci îți dorești doar să ai o mică șansă și eu am avut și Dumnezeu mi-a dat șansa și mi-a zis: Ce faci? Unde pleci? Nu ai terminat casa, nu ai lăsat un urmaș, Unde pleci? Ai treabă! Și atunci m-a salvat copilul, ca un înger pentru mine”, recunoaște atletul.

Vrea să aibă și el copii, dincolo de toate planurile pentru ediția viitoare, dar recunoaște că l-ar încuraja să trăiască la fel de liber ca și el. Toma Coconea pare un nebun frumos, curajos și liber. Chiar și acolo sus în Parâng la școala de zbor pe care o construiește, și-a improvizat un mic salon de tratament. Așa a susținut el atunci când l-am întrebat dacă face recuperare medicală. „Trebuie să las un urmaș, să îl cresc, dar sper să îl îndrum să fie așa ca mine. Acum, și dacă se va face pianist, asta este, al meu e, dar o să îl împing de la spate și o să încerc să îl cresc după standardele mele. La 3 ani vreau să îl pun pe schiuri și să zboare de mic cu mine și să facă mult sport, care să îl ajute în viață. Mulți cred că e o nebunie, dar sportul acesta îți dă echilibru și îi încurajez pe toți cei care cred că le e frică de înălțime să caute să zboare. Nu există frică de înîlțime! În zbor nu ai același sentiment!”, ne încurajează Toma.

Toma Coconea ne mulțumește tuturor că i-am fost alături în toate cursele și ne consideră pe toți o echipă – echipa lui. Vom face parte și pe viitor din echipa lui și o vom face cu și mai mult drag, pentru că Toma Coconea ne promite că va reveni în forță și noi, cei de acasă, îl credem pe cuvânt.