Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 254: „cod HD-II-m-A-03307, Biserica Sf. Nicolae, sat DENSUȘ; comuna DENSUȘ; 23; sec. XIII; adăugiri sec. XV – XVII”. În localitate mai există un obiectiv inclus în LMI (poziția 499), mai precis Bustul lui Ovid Densușianu (el personal prefera să semneze Densusianu), bust care este situat în centrul comunei, a fost dezvelit în secolul XX și are codul HD-III-m-B-03483.
…„unul dintre cele mai interesante monumente de artă veche românească în piatră”…
De obicei, când vizitează localitatea Densuș, lumea trece grăbită și indiferentă pe lângă bustul anterior menționat, pe lângă conacul Nopcea aflat într-o stare gravă de degradare sau pe lângă bustul lui Nicolae Densușianu, situat chiar la intrarea în cimitirul din jurul celebrei biserici de piatră care poartă astăzi hramul Sfântul Nicolae.
Virgil Vătășianu, în lucrarea Vechile biserici de piatră românești din județul Hunedoara, apărută la Cluj în 1930, scria că, „desigur, una dintre cele mai remarcabile clădiri e biserica din Densuș. Nu doar că ar fi un edificiu mai monumental decât celelalte, dar pentru că anumite particularități care, pare-se, au fost întâlnite numai aici, fără a putea fi înlănțuite într-un grup cu alte analogii, au stârnit curiozitatea cercetătorilor și au dat ocazie la nesfârșite interpretări, care de care mai extravagante… Înfățișarea însăși a bisericii seamănă mai mult cu a unei ruine de vreme ce părți întregi sunt dărâmate sau pe cale de a se dărâma” (p. 33). Mai mult, impresiile de la acea vreme, atestau faptul că „starea bisericii mărturisește fără înconjur că a suferit multe adăugiri și reparaturi, dar documentele nu relatează decât despre ultima restaurare, executată sub conducerea lui Stefan Möller, între anii 1889-1890, care s-a mulțumit însă să salveze biserica de prăbușire, fără a altera ceva din planul sau construcția ei” (p. 41).
Câțiva ani mai târziu apărea, în 1936, Ghidul județului Hunedoara, avându-i ca autori pe Octavian Floca și Victor Șuiaga. În respectivul volum se preciza că, la Densuș, „deasupra satului, pe un mic platou, se ridică o biserică, care cu toate că nu are proporții prea mari este totuși, prin particularitățile ei, unul dintre cele mai caracteristice monumente ale țării. Satul, care este locul de origine al familiei preoțești Densușeanu, a devenit cunoscut mai ales datorită bisericii care a fost obiectul de studii și discuții al mai multor istorici de artă. Data ridicării monumentului nu o cunoaștem. Cei care s-au ocupat de ea au în privința datării păreri foarte variate” (p. 314).
O altă descriere menționează faptul că „biserica situată în centrul comunei este unul dintre cele mai interesante monumente de artă veche românească în piatră. Discuțiile ce s-au purtat de către specialiști în jurul acestui monument deosebit de valoros sînt numeroase. Se presupune că biserica actuală s-a înălțat pe ruinele unui monument roman. Sigur este că biserica a fost construită din piatră adusă din ruinele Ulpiei Traiana ce se găsește la mică distanță” (Ion Horațiu Crișan, Itinerare arheologice transilvănene, București, 1982, p. 109).
Printre ultimele descrieri se numără și cea apărută în impresionantele volume intitulate Arta din România. Din preistorie în contemporaneitate (coordonatori Răzvan Theodorescu, Marius Porumb, București – Cluj-Napoca, 2018). „Deși prezintă o soluție constructivă diferită, care în esență nu se conformează nici unui stil arhitectonic, trebuie amintită în același grup de monumente ecleziastice din Țara Hațegului și Biserica Sf. Nicolae din comuna Densuș. Este un edificiu pe plan central, care, prin evoluția arhitecturală și prin conglomeratul de componente constructive din diverse epoci, reprezintă cea mai interesantă construcție medievală din zonă. La construcția bisericii s-au folosit multe spolii provenite de la monumentele și construcțiile antice romane din apropiere” (vol. I, p. 113).
„Ineditul constă în faptul că piesele romane au fost integrate în construcția medievală în așa fel încât să răspundă și unor cerințe de ordin estetic, cum sunt de pildă altarele votive care alcătuiesc stâlpii careului la interior sau coloanele adosate câte trei fațadelor de sud și de nord ale navei. Interiorul este dezvoltat pe verticală, cu spații înguste în jurul stâlpilor centrali, boltite în leagăn și luminate la nord prin trei ferestre strâmte, iar la sud și vest prin ochiuri rotunde de piatră, aparent provenite de la un canal roman… Deasupra volumului compact al navei se înalță turnul prismatic cu cele două etaje dispuse în trepte și luminate prin deschideri rectangulare bipartite la primul și prin ferestre mai înalte, arcuite semicircular, la ultimul nivel. Turnul este acoperit cu un coif de piatră mărginit de pinioane triunghiulare care încununează fațadele turnului pe toate cele patru laturi, ca la Sântămărie-Orlea și Strei. Biserica a fost mai târziu extinsă cu un pronaos spre vest, iar spre sud au fost adăugate un diaconicon și o capelă, toate aflate azi în stare de ruină” (p. 114).
Nu mai pomenim de picturi, că deja exagerăm cu știința…
Daniel I. Iancu
