Din punct de vedere istoric, luna august se raportează la o serie de evenimente care s-au petrecut în diverse perioade istorice, având însă consecinţe deosebite asupra istoriei ţării noastre. O coincidenţă istorică face ca ziua de 23 august să fie reprezentată de trei evenimente, toate la fel de importante pentru evoluţia ulterioară a României. La 23 august 1939 întreaga lume politică şi diplomatică rămânea şocată de semnarea tratatului de neagresiune dintre Germania lui Hitler şi Uniunea Sovietică a lui Stalin, cunoscut sub numele de „Pactul Ribentrop-Molotov”. Aparent, tratatul prevedea că cele dou puteri – antagonice ideologic – vor păstra o stare de neagresiune. Ceea ce nu cunoştea opinia publică, ci doar intuia, erau clauzele secrete ale acestui tratat, care prevedeau împărţirea Europei în sfere de influenţă între cele două puteri, lucru care a ieşit clar în evidenţă, odată cu 1 septembrie 1939 când izbucneşte al Doilea Război Mondial. Germania atacă Polonia, iar la scurt timp ea este atacată şi de către Uniunea Sovietică. În timp ce germanii declanşează mai apoi războiul în vestul Europei, sovieticii anexează ţările baltice şi atacă Finlanda. Clauzele secrete ale tratatului ţinteau şi România, fapt confirmat în vara anului 1940 când ea va suferi mari pierderi teritoriale prin anexarea Basarabiei, Bucovinei şi Ţinutului Herţa de către Uniunea Sovietică, anexarea nord-vestului Transilvaniei de către Ungaria hortystă şi a sudului Dobrogei de către Bulgaria. Din nefericire, aceste anexări au fost acceptate de către regimul lui Carol al II-lea, fără o opoziţie armată, prin hotărârile consecutive ale Consiliilor de Coroană convocate de către rege. Este greu de spus care ar fi fost situaţia României în cazul unei hotărâri de rezistenţă armată, dar un lucru este cert şi anume că principala consecinţă a fost, până la urmă, prăbuşirea regimului carlist, venirea generalului Ion Antonescu la putere şi antrenarea României în cel de-al doilea război mondial alături de statele Axei, în principal alături de Germania hitleristă. Astfel, intrăm în cel de-al doilea moment evocat de ziua de 23 august, respectiv lovitura de palat urmată de o lovitură de stat militară, arestarea mareşalului Ion Antonescu, întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste şi participarea României la cel de-al doila război mondial până în mai 1945 alături de puterile Naţiunilor Unite. Actul de la 23 august 1944 punea capăt unui război destul de controversat dus împotriva Uniunii Sovietice între 1941-1944, război care a fost privit cu simpatie de opinia publică până la eliberarea Basarabiei, Bucovinei şi a Ţinutului Herţa, iar apoi vehement contestat după trecerea Nistrului şi, mai ales, după marile pierderi omeneşti suferite la Stalingrad.

23 august 1944 continuă să stârnească numeroase controverse, având în vedere că evenimentele petrecute au fost mereu interpretate politic, iar în perioada comunistă au fost total confiscate în favoarea Partidului Comunist al cărui rol a fost exacerbat, iar evenimentele au fost denumite pe rând, „insurecţie naţională”, „insurecţie armată”, „insurecţie naţională antifascistăşi anti-imperialistă”. Din nefericire, întoarcerea armelor nu a fost respectată de către Uniunea Sovietică, în primele zile de după 23 august sovieticii capturând peste 150.000 de soldaţi români, introducând în România o stare de ocupaţie, subordonând armata română Marelui Comandament Sovietic şi impunând României un armistiţiu umilitor încheiat la 12 septembrie 1944, după două săptămâni de la prezenţa delegaţiei române la Moscova, perioadă în care ea nu a fost primită de către sovietici. Nici prezenţa unui comunist în delegaţia României – Lucreţiu Pătrăşcanu – nu a uşurat condiţiile armistiţiului. Nu au existat negocieri, iar delegaţia română a primit textul armistiţiului numai spre lecturare. Cu toate acestea, se va petrece şi un moment de stupoare pentru sovietici când, în timpul discuţiilor, delegatul român Ionel Christu, a replicat comisarului sovietic Maiski, că România nu poate suporta suma de 300 de milioane de dolari. Replica sovieticilor a fost că venitul pe cap de locuitor al României era de 1000 dolari, la care Christu i-a răspuns că era vorba despre sume din perioada anterioară a războiului şi se refereau la integritatea teritoriului României, înainte de pierderile teritoriale. Nu vor trece mulţi ani şi Ionel Christu va plăti cu viaţa această împotrivire, în celebra închisoare de la Sighet.

Un alt aspect negativ a fost faptul că la conferinţa de pace din anii 1946-1947 de la Paris, României nu i s-a recunoscut statutul de co-beligeranţă, deşi mulţi analişti militari americani şi englezi au susţinut că actul de la 23 august 1944 a scurtat războiul cu şase luni. Credem că după 1989, în urma apariţiei unor noi documente, memorii şi lucrări ştiinţifice, trebuie să se amplifice discuţia asupra celor întâmplate la 23 august 1944, pentru apropierea cât mai mult de adevărul istoric.

Trecând peste decenii, un alt eveniment petrecut în luna august ne atrage atenţia. La 21 august 1968, la Bucureşti avea loc o mare adunare populară convocată de conducerea Partidului Comunist Român, iar secretarul general al PCR, Nicolae Ceauşescu ţinea un fulminant discurs, atacând Uniunea Sovietică. De fapt ce se întâmplase atunci? În Cehoslovacia au avut loc ample mişări de democratizare care au început încet-încet să se transforme într-o mişcare anticomunistă şi antisovietică. Replica a venit imediat din partea URSS, care a angajat şi statele Tratatului de la Varşovia în invadarea Cehoslovaciei, lucru cu care Nicolae Ceauşescu nu a fost de acord, ţara noastră neparticipând la această invazie. Actul lui Ceauşescu era de fapt o consecinţă a iniţierii unui nou proiect al comunismului, cel naţional. Depărtarea de URSS începuse de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, când în 1958 a reuşit ca sovieticii să accepte să–şi retragă trupele de pe teritoriul României. A urmat apoi o desovietizare a instituţiilor statului, prin renunţarea la consilierii sovietici, dar şi prin renunţarea la obligativitatea studierii limbii ruse în şcoală. Un alt moment important l-a reprezentat declaraţia din aprilie 1964, când – intervenind în disputa dintre Partidul Comunist Chinez şi Partidul Comunist Sovietic – Partidul Muncitoresc Român a afirmat că relaţiile dintre partidele comuniste trebuie repuse pe alte principii, cele ale egalităţii, respectului reciproc şi ale colaborării avantajoase pentru toate părţile. Aceste acţiuni au mărit tensiunile dintre Moscova şi Bucureşti şi nu puţini susţin că, inclusiv decesul lui Gheorghe Gheorghiu Dej în 1965 este legată de aceste evenimente, el murind în urma unui cancer galopant. Preluarea unui discurs naţionalist-comunist atât de către Dej cât şi de către Ceauşescu era doar o îndepărtare de Moscova şi nici într-un caz o îndepărtare de regimul comunist care, paradoxal, va devia într-un neo-stalinism. Atitudinea lui Ceauşescu de la 21 august 1968 avea însă să îi atragă o mare simpatie în rândul statelor occidentale, şefi de stat şi de guvern din Franţa, Germania, USA, Marea Britanie făcând vizite în ţara noastră sau invitându-l pe Ceauşescu în Occident. De asemenea, tot ca o consecinţă a acestei atitudini au fost atrase numeroase fonduri, din nefericire risipite în proiecte megalomanice. Fără îndoială, 21 august 1968, rămâne un moment de referinţă al perioadei comuniste şi un moment de ascensiune internaţională al liderului PCR, Nicolae Ceauşescu.

 Prof. Simion Molnar (foto)

preşedintele Asociaţiei Profesorilor de Istorie din România, „CLIO” – filiala Hunedoara