Pentru istoria recentă aducerile-aminte, memoriile au o semnificaţie majoră. Ele aduc în prim plan elemente ale trecutului apropiat absolut necesare pentru devoalarea unor unor fapte pe care memoria colectivă le ignoră repede cu marea inconsecvenţă care o caracterizează. Afirmaţia este valabilăşi pentru ceea ce a fost definită ca Epoca de Aur, perioada 1965-1989, când Nicolae Ceauşescu s-a aflat în fruntea unui regim, caracterizat ca cel mai semnifictiv pentru ontosul naţiunii române. Oare chiar aşa a fost ?

La o serie de întâlniri subiectul este deschis de unii sau de alţii, mai ales cei trecuţi de vârsta mijlocie, care au nostalgia bunăstării lor trecute dar şi a tinereţii care nu poate fi, normal, uitată. Cel mai adesea argumentele se referă la realizările perioadei: blocuri, metrou, Casa Poporului, canal Dunăre-Marea Neagră, etc., de parcă până atunci în spaţiul românesc nu s-ar fi construit nimic. Ne întrebăm, Palatul Culturii din Iaşi, Cazinoul din Constanţa, Palatul Poştelor şi sediul central al CEC-ului, ambele din Bucureşti, când au fost construite ? Asta pentru a pomeni doar câteva din simbolurile arhitectonice româneşti.

Un bun prieten, cu un deosebit simţ al onoarei, îmi spunea odată consideraţiile sale privind trecuta perioadă. Lucra, în acei ani, la o întreprindere industrială ca maistru. Avea salariul de încadrare 4.500 lei însă foarte rar primea sub 9.000 lei lunar. Dar, continuă el să povestească, nu exista lună să nu facă şi ciubuc între 500 şi 2.000 lei, pentru că un principiu nelegiferat dar cvasiunanim acceptat spunea că cine unde munceşte de acolo trebuie să şi trăiască. Oamenii doreau fel şi fel de materiale ca să nu mai vorbim de motorină care era o adevărată „valută” forte atunci. Subordonaţii, cei mai mulţi de fapt, veneau din lumea satului şi aveau nevoie de câte o zi liberă pentru muncile agricole dar nu vroiau să nu fie pontaţi. Se adresau maistrului, amicul meu care povesteşte, şi îl recompensau cu diverse produse agroalimentare, evident naturale nu contrafăcute plus o altă „valută”, ţuica cea de toate zilele. Întreprinderea s-a închis sau, mă rog, au falimentat-o tot cei care o păstoriseră în anii ceauşismului. Prietenul meu a rămas fără servici dar şi fără vreo câţiva ani lucraţi pentru a se putea pensiona. Sigur că regretă minunatele vremuri când trăia ca în sânul lui Avraam. Acum se zbate să gasească ici colo un loc de muncă pentru a putea accede la mult râvnita pensie.

În mod evident nu putem spune că regimul acela a avut doar tare. Părţile mai puţin nocive nu se datorau însă sistemului ca atare cât unor conjuncturi oarecum favorabile. De exemplu, Facultatea de Istorie-Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca reprezenta o lume paralelă dincolo de anumite rigori ale ceauşismului. Orele de curs şi seminariile se derulau în conformitate cu metodologiile ştiinţifice unanim acceptate în lumea academică universală. Nici un cadru universitar nu a pomenit niciodată numele lui Nicolae Ceauşescu sau vreo ideee emanată de acesta cu privire la vreun moment istoric. Bibliografia recomandată nu amintea nici un titlu care să nu corespundă cerinţelor ştiinţifice sau să ascundă vreo conotaţie propangandistică oarecare. Exista organizaţie de partid, de uasc, se desfăşurau şedinţe. Totul era formal. Nu ştiu la alte facultăţi cum era. Eu mă pot referi doar la cea ale cărei cursuri le-am urmat. Viaţa studenţească, privită din perspectiva doctrinară, era pentru noi o planetă a intelectualismului. Tocmai de aceea nu pot să nu-i amintesc pe dragii noştri profesori, să nu le pomenesc numele. O fac în ordinea cronologică a cursurilor şi seminariilor pe care le-am frecventat: Hadrian Daicoviciu, Dumitru Protase, Dan Isac, Ioan Piso, Nicolae Edroiu, Frida Edelstein, Mircea Balaiş, Ligia Irimie, Pompiliu Teodor, Avram Andea, Samuil Goldenberg, Ovidiu Mureşanu, Liviu Maior, Nicolae Bocşan, Camil Mureşanu, George Tomuţa, Marcel Ştirban, Vasile Puşcaş, Vasile Vese, Teodor Cătineanu.

Ei, cu totul altfel au stat lucrurile când am ajuns la catedră. La şcoala unde predam erau şi clase de lice, prima treaptă, garnisită cu elevi care nu reuşiseră la admitere la nici un liceu. Eu le predam Istoria României. Manualele erau adevărate tratate dar cursanţii mei, unii dintre ei, nu ştiau să scrie şi să citească la propriu, nu că citeau greoi şi scriau incorect. Plus că trebuia să suţină trimestrial o teză. Eram cuprins de disperare. Tovarăşa director, profesoară de istorie, degrevată de ore m-a gratulat cu aceştia. Efectiv nu ştiam ce să fac. Degeaba le predam, le explicam tot degeaba. Cum să le prezint, de exemplu, Reformele lui Cuza când ei habar nu aveau cine a fost Alexandru Ioan Cuza. În clasa a VIII-a, deci nu cu mult timp în urmă, au studiat tot Istoria României, dar evident nu cu mine. În fine ca să exemplific pe deplin noul mediu în care lucram trebuie să fac o nouă relatare. Predam aceeaşi disciplinăşi la clasele a VIII-a dar acolo aveam şi elevi care vroiau să studieze. Odată, când explicam de zor, se deschide uşa la clasăşi intră elevul de serviciu care îmi spune că tovarăşa director mă cheamă urgent la dânsa. Îi răspund că mai sunt minute bune din orăşi când sună merg direct la. La scurt timp elevul revine gâfâind şi îmi spune că imediat să cobor. M-am panicat dar m-am dus. Foarte gravă îmi spune că a telefonat tovarăşul secretar cu propaganda şi este foarte supărat. Eu am rămas mut aşteptând continuarea. În oraş este foarte multă mizerie şi noi cu elevii trebuia să facem curăţenie. Eu, deşi mirat, am spus că mă voi conforma dar să termin ora, ce am de predat. Directoarea, foarte supărată, ma apostrofeazăşi mă întreabă unde mă cred. Imediat să trimit elevii acasă. Trebuia să vină echipaţi având şi unelte pentru activitatea pe care urma să o desfăşurăm. Alături de mine venea o colegă profesoară cu elevii din clasa la care era dirigintă. Elevii erau bucuroşi. În foarte scurt timp apar toţi respectând standardele cerute pentru activitatea respectivă. Ne îndreptăm spre obiectivul vizat. Eu discutam cu colega mea. Deodată în faţa noastră apare o lucrătoare de la salubritate urmată de câteva surate şi i se adresează colegei mele: „Apăi doamnă dacă ai venit meta noi plecăm că numai ne încurcăm”. Întoarce tomberonul, pune mătura pe umăr şi se îndepărtează. În fine, nu munca patriotică în sine era deranjantă ci maniera în care eram trataţi fiind la bunul plac al unui obscur activist.