„Poezia este o biserică în care cel ce scrie poate oficia nestingherit”

„Mă detaşez de jocul mizerabil, circul politic, de învrăjbirea neamului meu,
stau în cărţile mele, în poeme şi mă rog lui Dumnezeu pentru semenii mei,
să-i ajute să se trezească, să vădă cu ochii pe care îi au pentru a vedea
şi nu doar pentru a le înfrumuseţa chipul” – Paulina Popa

Te-ai născut într-un sat fabulos, unde Ilene Cosânzene se plimbau libere prin livezi, iar Feţi-Frumoşi priveau cu condescendenţă. Ar putea fi acesta motivul pentru care în bio-bibliografia ta se pot găsi zeci de cărţi pentru copii, unde natura este stăpână?

– Vălaniul este satul în care niciodată nu s-a întâmplat ca natura să fie agresată, unde pădurea, în general toată natura: văi, ape, livezi, dealuri, pâraie, au rămas cumva în fabuloasa lor sălbăticie. O sălbăticie atât de ordonată, atât de curată, de fabuloasă. Dacă mă întorc la copilărie nu văd niciun tablou în amintirile mele, năpădit de bălării, tufăriş, scaieţii cei huliţi, ape lâncezite… etc. În copilărie, acolo în acea sălbăticie ordonată, totul era atât de curat, de întreţinut, de îngrijit. Umblam desculţi prin pădure şi nu-mi amintesc decât ape limpezi. Da, cred că de acolo vin toate poeziile mele, fie pentru copii ori nu. Îmi amintesc de frumuseţea serilor în care bunicul ne citea din Scriptură, de sfârşitul de săptămână când tata venea de la Arad, mereu cu câte o carte (Eminescu, Coşbuc, Iorga, Mark Twain…). Făţii-Frumoşi ori Cosânzenele copiăriei mele erau mai degrabă personajele din istorisirile bibice ale bunicului (Sfântul Petru, Iisus, Feciara Maria, Avraam, Noe, etc…)

Cum a fost viaţa în comunitatea satului Vălani, relaţiile sociale?

– Vălaniul era un sat mic, o comunitate în care oamenii se întâlneau cu bucurie. Ce-i drept, zilele în care erau toţi împreună erau sărbătorile, cănd, incredibil, se întâlneau toţi la biserică, absolut toţi sătenii, chiar dacă pentru a merge la Sfânta Liturghie parcurgeau doi kilometri, treceau, printr-un noroi până la genunchi, un deal, pentru a ajunge acolo. Asta pentru că în Vălani, biserica a fost construită doar în `90. Aici aş vrea să fac o paranteză: mama mea şi tatăl meu, cel plecat la Domnul; au fost distinşi de către Episcopia Aradului, princhiar participarea Inaltpreasfinţitului Timotei, pentru construirea unei biserici în Vălani, biserică sfinţită abia în 1996). Aveam în jur de 10-12 ani când s-a pus problema, pentru prima dată, a construirii unei biserici. A fost mare scandal, şi asta pentru că era mai mult decât un curaj să propui aşa ceva într-o vreme în care era interzis pânăşi zâmbetul, să nu mai vorbim de biserică. Apoi, pe la vârsta de 14 ani, au venit şi l-au rodicat pe bunicul. Îmi amintesc nişte domni îmbrăcaţi în haine din piele, negre. Oameni urâţi şi răi. Doamne, cât am plâns şi cum ne-am rugat până s-a întors bunicul! O lume în care, aşa cum spunea Steinhardt, semenii nu suportau fericirea celuilalt, făcând totul pentru a o spulbera. Mi-e teamă a recunoaşte căşi azi se întâmplă la fel.

Să fie acesta momentul care a declanşat în viaţa ta farmecul poeziei?

– Cred că oamenii care au ochi pentru a vedea, ori altfel spus, cei care au o fărâmă de sensibilitate, o genă artistică, de câte ori se află în mijlocul naturii simt că trăiesc un moment dintr-un film şi că el este actorul, acela care poate, şi chiar face, minuni în acel film. Artistul se consumă, trăieşte actul creator cu o intensitate care declanşează o stare de confundare cu natura. Asta şi pentru că actul creator se produce chiar în momentul în care se şi consumă (asta pentru artist) Trezirea, nu de puţine ori bruscă, determină întrebări: ce este mai important: momentu creaţiei ori obiectul ei, rezultatul, ce ar fi această trăire fără semenii cu care trebuie, sau, cel puţin ar trebui, să împarţi obiectul creaţiei, poemul, tabloul, proza, fragmentul muzical, etc…etc.., cum vei reuşi să declanşezi acea trăire artistică în consumatorul de artă, cum vei reuşi să transmiţi, „acel ceva” fără care creaţia nu este creaţie, celui din faţa ta? Dacă aş fi reuşit un răspuns mulţumitor pentru mine, ţi l-aş spune şi ţie. Cred că, totuşi, un foarte imprtant moment în parcursul creator este emoţia artistică pe care ai reuşit să o trăieşti şi apoi să o transmiţi. Da, cred că acolo în mijlocul naturii s-a declanşt bucuria poeziei. La-nceput putem vorbi despre o poezie a desenului care a glisat uşor, uşor, în vers.

Ai vrea să ne vorbeşti puţin despre momentul debutului tău literar?

– Debutul s-a petrecut la Oradea, cu un poem pe care aş dori să-l redau: „Am desenat odată o frunză,/ a venit vântul şi-a luat-o./ Am desenat odată un copac,/ a prins rădăcini, crescând./ Te-am desenat pe tine-apoi/ dar tu-ai rămas mereu la fel.” Era un poem scurt, despre încremenirea în tipare. Mi-l amintesc pe scriitorul Corneliu Crăciun, cel care era sufletul tinerilor poeţi, alături de Nicolae Brânda şi Gheorghe Pituţ, la Beiuş, cum desfăcea într-o mie de feluri fiecare poem pe care îl scriam. Eram în doliu, murise bunica mea Dora, iar Pituţ mă numea „ Cea cu năframă neagră” şi mult după doliu, am rămas cu acest nume în cercul nostru de la Beiuş. Trăiam cele mai frumoase vise şi nu ştiam că trebuie să am în vedere că poezia este un vis, dar trezirea la realitate trebuie să se întâmple şi, ca urmare, asumarea acestei reveniri la realitate este obligatorie. Încă din momentul debutului literar am ştiut că poezia este viaţa mea şi aşa va fi pentru tot restul pe care Dumnezeu a rânduit să-l trăiesc.

Aminteşti mereu de protecţia divină, de Dumnezeu…

– Cred că tot ce suntem, suntem prin voia lui Dumnezeu şi că nimic nu suntem şi nu vom fi inafara lui Dumnezeu. Nimic nu este fără credinţăşi rugăciune, iar poemul este o scară către ceruri. Îmi amintesc anii în care eram duşi cu forţa la şcoală ori la alte întâlmiri, exact în ziua de Paşti sau de Crăciun. Şi totuşi, în sufletelle noastre era Dumnezeu, chiar dacă pe buze – cel rău. După anii 1990 Dumnezeu s-a mutat pe buze, iar cel rău în suflete. Durerea unei lumi în care domneşte satana şi banul, este cea care determină mari convulsii. Iată presa, mai ales cea vorbită, cum, în subsidiar, ne trensformă în dobitoace Cred că ar trebui să ridicăm următoarea problemă: se acoperă, se trage sub preş, avem parchete, avem trei parchete, dar nu ne asumăm responsabilităţi, avem organizări diferite, există partizanate politice, dar nu avem partizanate ale bunului simţ, nu avem informare, nu avem considerare faţă de semeni, faţă de „fratele nostru”. Cred că numai în momentul în care înţelegem că intervenţia lui Dumnezeu ne poate salva, lumea se va schimba. Ori noi ne punem nădejdea în Uniunea Europeană, (cea cu Premiul Nobel?????), în preşedinţi, în sisteme. Stăm încovoiaţi în faţa politicului, a „partidocraţiei ce sufocă România” vorba lui Lazăr Plăcintă, şi uităm că numai o verticalitate care include, obligatoriu, morala creştină, ne poate salva. Vieţuim într-o ţară în care toţi se vaită într-un mod aproape obscen, şi uităm că nu ne putem impune doar văitându-ne. Ar trebui să avem o atitudine, să ne asumăm această atitudine, să avem o vieţuire creştină, să propovăduim, să credem, să avem aşezarea unei direcţii către libertatea întru Dumnezeu.

Ai vorbit cu uşoare trimiteri social-politice, dar nu te-ai implicat politic.

– Cred că direcţia în care ne îndreptăm, ignorând reclădirea sentimentului de ţară, nu permite implicarea mea, cel puţin acum, într-o asemenea mocirlă. În ţara aceasta, pe care o iubesc cu toată fiinţa, gunoaiele se ridică prea repede la suprafaţă. Cred că ar trebui să fim mai activi, mai demni, să ne detaşăm de coada Europei, să conştientizăm că mulţi vorbesc nefundamentaţi despre România. Cred că merităm un respect care ar putea viza faptul că suntem parteneri, nu suntem supuşii unei porţi. Să nu uităm că avem în noi crâmpeea Duhului Sfânt, că avem inteligenţe de nivel mondial, mari valori literare, artistice, ştiinţifice, sportive. Nu putem uita că oriunde, ori în orice domeniu am căuta, la nivel mondial, găsim nume de români, găsim mari personalităţi româneşti. Trebuie, spun, să nu ignorăm potenţialul care zace în fiecare din noi. Poate, mai simplu: Hai să fim mai luminoşi! Mă sperie atunci când constat că în fruntea acestei ţări stau oameni care văd doar partea goală a paharului, ori care îşi pleacă genunchii în faţa demonului pe numele său, banul şi uită pentru ce, bietul popor român i-a urcat în acele jilţuri de vacă. Poate ar trebui să mă opresc şi pentru că limbajul acesta nu este pe măsura mea poetică. Îl apreciez pe Varujan Vosganian pentru puterea de sta, scriitor fiind, printre mulţi politicieni care se atacă asemenea hienelor, securişti cu arme mudare. Îi văd pe cei tineri şi mă întreb: câtă putere ar trebui să aibă pentru a nu accesa acelaşi limbaj vulgar, pentru a nu fi târâţi în aceiaşi mocirlă? Eu nu forţez nota, eu îmi exprim o idee clară, în viziunea mea.

Ai scris în jur de 25 de cărţi de poezie. Ce este poezia? Ce înseamnă pentru tine poezia? De ce poezie?

Toate cărţile mele vin atunci când vor ele, altfel spus atunci când este predestinat să vină. Cred că la naştere, fiecare dintre noi (sufletul) semneză un contract cu Domnul Dumnezeu, şi tot ce este scris în acel contract, cu siguranţă trebuie îndeplinit. Desigur, omul este înzestrat cu voinţăşi raţiune, şi este liber să hotărască. Un proverb spune: „Dumnezeu îţi dă, dar nu te forţează”. Cel care a citit Scriptura, şi cred că tot mai mulţi se apleacă asupra studiului Sfintei Scripturi, ştiu că este aproape o poruncă înmulţirea talanţilor. Aş vrea să cred că toate cărţile mele sunt scrise cu dorinţa de a îndeplini porunca. Nu ştiu dacă, de fiecare dată am reuşit. Numărul cărţilor nu contează, contează valoarea, esenţa, limbajul simplu, curat, limpede. Apropo de simplu: cred că simplitatea este un element raţional la care ajungem după multe exerciţii spirituale. Raţiunea este aceea care ne ţine cu ochii deschişi. Doamne, câte văluri se aruncă zilnic peste ochii noştri. Cred, cu tărie, că raţiunea este o fiinţă perfectă, cu picioare subţiri, care merge cu multă băgare de seamă printre bolovanii sociali, printre viperele din hăţişurile prin care este obligată să treacă. Poezia, limbajul sufletului, strigătul. Din nefericire, mulţi ani, poetul a fost obişnuit să se ascundă printre cuvinte, se mai întâmplăşi azi, ceea ce duce la o îndepărtare de public. Oricum, d-a lungul timpului, poezia nu s-a adresat unui public foarte larg. Cred că nu este firesc a coborî limbajul la o înţelegere în masă. Societatea a evoluat, asemeni publicul, ceea ce mă face să cred că limbajul, eliberat de balast, al poeziei poate ajunge la , din ce în ce mai mulţi, cei ce iubesc frumosul.Cred că poezia este o biserică în care cel ce scrie poate oficia nestingherit. Pentru mine poezia este o artă. Eu cred că arta, prin trăirea unui sentiment în faţa sa, influenţează societatea aşa cum un vis influienţează individul. Uneori cred că poezia este un vis. Un vis frumos care ar putea preschimba lumea. Poezia este visul, este terapia, este fabulos, este senzaţionalul, este lumina cea mai lumină. Cred în terapia prin frumos, prin poezie, prin artă în general. Expunând omul unei terapii prin artă realizăm un plăcut act de eliberare, de înoire. Poezie, pentru că nu se poate altfel, pentru că emoţionează, vindecă, ridică.

Şi totuşi tot mai puţini cititori. Tot mai puţini consumatori…

– O, nu! Tot mai mulţi consumatori. Poate, tot mai puţini cumpărători. Asta afectând într-adevăr, producţia editorială, dar nu, neaparat, consumul. Noi, editorii suntem afectaţi. Din păcate, internetul este un concurent căruia nu-i putem rezista. Cultura internetului este stăină publicului din România, de aceea „la noi ca la nimeni”, fiecare fură texte, citeşte ce vrea, de unde vrea, nu plăteşte nimeni pentru nimic. Aştept ziua şi nu ştiu dacă eu voi ajnge să văd că arta se plăteşte în funcţie de valoare. Încerc să fac spectacole poetice cu bilet de intrare, cultivând cumva publicul în ideea că valoarea nu se oferă, se cumpără. Fără succes, însă. Mulţi scriitori cred că oferind îşi fac publicitate. Greşit! Niciodată nu vor fi apreciaţi dacă vor oferi cu atâta uşurinţă munca, produsul intelectului lor. Lucrurile de valoare nu se oferă, ca nu cumva tu să rămâi cu nimic.

E vorba cumva de spiritul managerial de care ai dat dovada ş în conducearea Casei de editare Emia?

– Nu uit zilele de început ale Casei de editare Emia. A fost multă dragoste, echilibru, teamă. A fost foarte, foarte multă muncă, nopţi nedormite, drumuri, alergătură, zbatere. Doamne, câtă muncă înmagazinează acestă casă de editare! Iubesc tot ce ţine de Emia, iubesc fiecare carte, fiecare autor, fiecare colţişor, unul mai lumnos, unul mai întunecat, al acestei EMIA. Cum aş putea să „arunc” atâta muncă atâta zbatere?! Uneori am fost puternică, uneori obosită, uneori vulnerabilă, aproape întotdeauna, solară.

Dacă ar fi să reconstruieşti cum ai prefigura lumea ta?

La fel. Nu aş schimba nimic. Dumnezeu a rânduit să mă nasc în satul cu îngeri, cu bunici şi părinţi fabuloşi. Am o familie pe care o iubesc, copii minunaţi, nepoţi ca nişte lăstari viguroşi în mijlocul casei mele. Am poemul meu, cu braţe ocrotitoate, pe care îl iubesc şi mă iubeşte. Aş reconstrui o lume la fel cu cea în care trăiesc, cu prieteni minunaţi. Şi totuşi, aş exclude din lumea mea vulgul şi mizeria social-politică de care mă detaşez, aducând mai multă dragoste cu poemul meu-rugăciune, ca o scară către Dumnezeu

[notification type=”standard”]

Fişă personală

PAULINA POPA (n. 29. 08. 1953, Ciunteşti, judeţul. Arad), poet, publicist, editor. A mai semnat: Alina Cerb, Nana Berce. Părinţii: tatăl, Alexandru Berce, mama, Maria Popa. Studii: Institutul Pedagogic Beiuş (1969-1973). Familia: Se căsătoreşte cu preotul Lucian Popa ( 1975) cu care are două fiice ( Emanuela-Lucia şi Maria-Paulina). Activitatea extraliterară: lucrează în învăţământ la Caransebeş ( 1973 – 1980). Nu mai are voie să lucreze în învăţământ, fiind soţie de preot. Rechemată în învăţământ ( 1990 – 1996). Membru în Consiliul de Administraţie Cofinec-România ( 1995-1997). Înfiinţează la Deva, Casa de Editare Emia, 1997. Activitatea literară: debut cu poemul Jocul desenului meu ( concomitent în Crişana, Oradea şi revista Zbor Alb, Beiuş 1970). Debut editorial cu volumul Rugă Mânuitorului ( 1991). În 1998 pune bazele Revistei de Cultură Semne-Emia a cărei director este. Colaborează la revistele:” Arca”, „Cnvorbiri literare”, România Literară”, „Conta”, „Luceafărul”, „Viaţa Românească”, „Poezia”, „Poesis”, ”Cafeneaua Literară” etc. Din 2000 organizează, anual, la Deva, Festivalul Internaţional de Poezie Emia. Premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Arad, pentru volumul Rochia nesupunerii (2001); Premiul revistei „Convorbiri Literare” pentru revista Semne (2001); Premiul Sensul iubirii, Drobeta Tr. Severin, pentru volumul Ghilotina sinelui (2004); Premiul revistei Arca pentru volumul Cartea Iordania ( 2008); Premiul pentru Poezie la ediţia a XVI-a a Zilelor „Convorbiri Literare, (aprilie 2012) . Membră a Uniunii Scriitorilor din România, din anul 2000. În anul 2010 i se conferă Titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Deva. Cărţi publicate (poeme): Cu mâinile în flăcăr,i Deva, Editura Călăuza, 1991; Nunta cuvintelor, Timişoara, Editura Helicon, 1995; Aură amară, Timişoara, Editura Helicon, 1996; Căderea, zbor ameţitor / La chute, vol envirant ( Traducerea Paula Romanescu), Timişoara, Editura Helicon, 1997; Cuvinte sărutate de Ingeri, cu o prefaţă de Î.P.S.Timotei, Arhiepiscopul Aradului, 1997; Candoare agresivă, Timişoara, Editura Helicon, 1998; Între tăcere şi tăcere, Timişoara, Editura Helicon, 1998; Ghilotina sinelui, Bucureşti, Editura Vinea, 2000; Rochia nesupunerii, Deva, Editura Emia, 2001; Bărbaţii secolului( cu o prefaţă de Dan Cristea), Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2002; Să înşeli moartea cu vorbe de dragoste ( cu o prefaţă de Gellu Dorian), Botoşani, Editura Axa, 2003; Men of the Century ( translated into english by Radu Doru Cosmin), Deva, Editura Emia, 2003; Die maenner des Jahrhunderts ( traducere de Daniel Pop), Deva, Editura Emia, 2003; scrisori către onia snaider scrise de paulina popa, Deva, Editura Emia, 2003; Nepământeanul – antologie de autor, Botoşani, Editura Axa, 2004; Îngerul politic, Deva, Editura Emia, 2004; Lettres a onia snaider ecrites par paulina popa, Deva, Editura Paula, 2006; Departele /Le loinatin / The distance ( traduit par Dessina Cioflica), Deva, Editura Paula, 2006; Cartea Iordania, Deva, Editura Emia, 2008; Altă vorbire / Autre langage (Traduits par Linda Bastide), Paris, Editura Poetes a vos plumes, 2009; Păsări de piatră, Deva, Editura Emia, 2010. Cărţi publicate ( proză): Starea de dialog,Deva, Editura Emia, 2007. Cărţi pentru copii (selectiv): Rugă Mântuitorului, Deva, Editura Călăuza,1991; Cartea cu iepuraşi, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1992; Lângă Tine, Doamne, Beiuş, Editura Buna Vestire, 1995; Un dar pentru mama, Bucureşti, Editura Ametist-92,1995; Cântecul anotimpurilor,Deva, Editura Emia, 1998; Pădurea Cosânzenei / The fairy’s forest, Deva, Editura Emia, 2003; Mami, vine Moş Crăciun!, Deva, Editura Emia, 2009.

Referinţe în volume: Mircea A. Diaconu, Atelierele poeziei, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, 2005; Maria Razba, Personalităţi hunedorene. Dicţionar Secolele XV-XX, Biblioteca Judeţeană Hunedoara, 2002; Dumitru Velea, Camera cu pereţii de oglinzi, Craiova, Editura Sitech, 2006; Ştefan Nemecsek, Literatura hunedoreană (de la începuturi până în prezent), Vol. I, Vol. III, Petroşani, Editura Realitatea românească, 2008; Gabriela Chiciudean, Între intenţia autorului şi interpretare, Sibiu, Editura Imago, 2008; Ladislau Daradici, Consideraţii critice asupra liricii Paulinei Popa, Arad, Editura Mirador, 2008; Radu Voinescu, Timpul poeziei, poete contemporane / Time of poetry, contemporary poetesses, Bucureşti, Casa de Editare Odeon, 2009; Dumitru Hurubă, Cititorul de iluzii, Timişoara, Editura Eubeea, 2010. Eugen Evu, Motoare de căutare sau Cartea ca vietate, Editura Rafet, 2012

Referinţe în periodice: Numeroase referinţe în periodice

[/notification]